PSIHOTROPELE
Psihotropele
Psihotrope
– subst. utilizate in afectiunile psihice , ce manifesta tropism asupra SN.
Sunt grupe
de preparate farmacologice ce influenţează sfera emotivă, asociativă şi
comportamentală şi sunt utilizate în dereglările activităţii psihice a omului.
1.
Antipsihoticele (neurolepticele)
2.
Tranchilizantele (anxioliticele)
3.
Sedativele
4.
Normotimice (antimaniacale)
1.
Antidepresive
2.
Psihostimulatoare
3.
Nootrope
Psihodisleptice
………………………………………………….Psiholepticele……………………………………………………………………………………………………….
Psiholepticele sunt remedii cu actiune psihosedativa care scad
intensitatea activitatii SNC.
1.Antipsihoticele
Antipsihoticele(neurolepticele) sunt preparate
cu acţiune primară asupra anumitor sisteme mediatoare,
capabile
să combată excitaţia psihomotorie şi să amelioreze manifestările
în limitele psihozei. Poseda actiune antipsihotica si
sedativa marcata.
1.
Derivatii fenotiazinei [clorpromazina(aminazina),triftazina,fluorfenazina]
2.
Derivatii tioxantinei
[clorprotixen]
Atipice
1.
Benzamide [sulpirid]
2.
Derivatii benzodiazepinei
[clozapina]
Mecanismul
de acţiune al neurolepticelor
Ele
posedă capacitata de a influenţa asupra diferitor sisteme de mediatori,
manifestând următoarele acţiuni.
1) a-adrenoblocantă;
2) M-colinoblocantă;
3) H1-histaminolitică (H1-antihistaminică);
4) Dopaminoblocantă;
5) serotoninolitică.
De obicei, acţiunile blocante sunt
centrale şi periferice, dar predomină cele centrale. Blochează atât receptorii postsinaptici, cât şi cei
presinaptici (care reglează procesul de eliberare a mediatorilor după principiul
feed back invers). Deci, la administrarea neurolepticelor receptorii
postsinaptici sunt blocaţi, iar în fanta sinaptică poate fi surplus de
mediator.
Spectrul de acţiune al neurolepticelor
1) Efectul sedativ (sau neuroleptic). Se
manifestă prin:
-
somnolenţa,
slăbiciune, apatie, deprimare (inhibiţie) psihică şi motorie;
-
deprimarea
iniţiativei voinţei interesului faţă de mediul înconjurător;
-
dereglări
vegetative (stări de colaps etc).
2) Efectul antipsihotic se manifestă prin:
-
înlăturarea
schimbărilor personalităţii şi dereglărilor comportamentelor;
-
oprirea delirului, halucinaţiilor maniilor;
-
efecte
de reactivare datorită cărora se întoarce interesul de mediul înconjurător,
a iniţiativei;
-
dereglări
extrapiramidale.
La baza efectului sedativ stă
preponderent acţiunea a-adrenoblocantă şi mai puţin cea
M-colinoblocantă şi H1-antihistaminică,
iar a celui antipsihotic preponderent acţiunea dopaminoblocantă şi mai puţin
cea serotoninolitică.Neurolepticele sedative posedă un efect rapid şi se
folosesc ca tratament iniţial în stările de psihoze cu excitaţie, agresivitate,
precum şi de urgenţă în cazurile de excitaţie psihomotorie de diferită geneză.
Neurolepticele antipsihotice la rândul lor sunt de elecţie în psihozele cu
manifestări stabile ca delir, halucinaţii, manii, dereglări de compartament şi
gândire.
3) Potenţarea acţiunii analgezicelor,
anestezicelor hipnoticelor şi altor deprimante ale SNC, inclusiv alcoolului. Acest efect este cauzat în
deosebiri de acţiune a-adrenoblocantă şi mai puţin M- şi H1-histaminoblocantă.
Se manifestă prin amplificarea efectului şi duratei de acţiune a preparatelor
din grupele respective. Tot odată se potenţiază şi acţiunea negativă a acestor
remedii asupra centrilor vitali (respirator
etc). Această performanţă este mai pronunţată la neurolepticele sedative.
Dintre acestea cel mai frecvent se
foloseşte droperidolul pentru efectuarea neuroleptanalgeziei în asociere cu
fentanilul sub denumire de talamomal.
4) Efectul antivomitiv este cauzat de blocarea receptorilor
dopaminergici şi serotoninergici din zona declanşatoare a centrului vomei.
Neurolepticele pot fi efectivee în voma produsă de unii metaboliţi intermediari
ai metabolismului (azotemie, graviditate, boala actinică), de unele preparate
medicamentoase (morfină, apomorfină, antitumorale etc), precum şi în cea
survenită în timpul sau după anestezia generală. Voma ce ocoleşte această zonă
este rezistentă la neuroleptice. După potenţa acţiunii antivomitive preparatele formează următorul
lanţ în ordine descrescândă : pimozid > droperidol > clorpriprazină > trifluperazină > flufenazină > sulpiridă > clorpromazină.
5) Efectul miorelaxant se manifestă prin diminuarea tonusului
musculaturiii striate şi activităţii motorii. În cadrul tratamentului
psihozelor mai frecvent este nedorit. Se utilizează preponderent pentru
tratamentul stărilor spastice după ictus, traume cerebrale, afecţiuni medulare,
jugularea convulsiilor şi statutului epileptic. În situaţii acute se recurge la
clorpramazină, levomepromazină, droperidol, iar în cele cronice la
tioproperazină, periciazină, tioridazină.
6) Efectele vegetative se manifestă prin diminuarea reactivităţii sistemului cardiovascular,
tonusului organelor interne, motilităţii şi secreţiei tubului digestiv, cauzate de înlăturarea emoţiilor negative şi
atragerea organelor interne în reacţiile psihice. Un rol anumit i se acordă
acţiunii sedative.
La bolnavi se pot constata aşa
efecte vegetative ca:
a) hipotensiv – datorită acţiunii
alfa-adrenoblocante centrale şi periferice, îndeosebi pentru eurolepticele
sedative. Aceasta este manifest mai evident la începutul tratamentului, în caz
de hipertensiune arterială sau criza hipertensivă. În unele cazuri se pot
declanşa stări hipotensive, chiar până la colaps, cu o tahicardie reflectorie.
b) atropinice – datorită acţiunii
M-colinoblocante periferice cu uscăciune în gură, hiposalivaţie, constipaţie,
midriază etc.
7) Efectul hipotermic cauzat de diminuarea activităţii
centrilor termoreglatori (acţiune alfa-adreno – şi serotoninoblocantă) şi
termoproducţiei, precum şi
vasodilataţiei şi pierderilor de căldură. Acesta este mai manifest în cazul folosirii anestezicelor
generale şi temperaturii cauzate ale mediului. Hipotermia mai pronunţată este
la neurolepticele sedative, care se pot utiliza în situaţii critice în
componenţa diferitor coctailuri cu scop antipiretic, sau pentru realizarea
hipotermiei dirijate în cazul unor intervenţii chirurgicale ce necesită
diminuarea metabolismului şi consumului de oxigen la nivelul ţesuturilor.
8) Efecte endocrine manifestate prin diminuarea eliberării
rilizing hormonilor hipotalamusului şi respectiv a secreţiei ACTH, TTH, ADH,
oxitocinei, hormonilor gonadotopi (LH, FSH). De rând cu aceasta se constată o creştere a secreţiei
prolactinei (până la 10 ori), care inhibă acţiunea gonadotopinelor asupra
glandelor sexuale cu micşorarea secreţiei lor şi dezvoltarea ulterioară a
atrofinei. S-a depistat deasemenea o hiperproducţie a hormonului
melahostimulant.
Indicaţiile neurolepticelor.
A.
În clinica de psihiatrie:
1) excitaţie psihomotorie în:
-
recidivarea,
(acutizarea maladiilor psihice;)
-
traume,
infecţii, perioada postoperatorie, situaţii psihotraumatice (calamnităţi,
catastrofe etc);
-
sindromul
de abstnenţă (alcoolism etc).
Se
solicită, de regulă, utilizarea neurolepticelor sedative.
2) Tratamentul psihozelor cu halucinaţii,
manii, agresivitate etc în:
-
diferite
forme de schizofrenie;
-
psihozele
maniacal – depresive (faza maniacală);
-
dereglări
psihice în afecţiunile organice ale creierului, epilepsie;
-
psihoze
endogene.
Sunt preferate, de regulă, neurolepticele cu acţiune
antipsihotică.
3)
Stări intermediare ca: psihopatii,
excitaţie exagerată, agresivitate, dereglări de comportament la copii şi
vârstnici pe perioade scurte în scopul corecţiei comportamentului.
B. În clinica de boli interne:
1) vegetoneuroze în cardiopatia ischemică,
boala ulceroasă, perioada climaterică etc. (de
perioritate neurolepticele, „moi” cu un efect tranchilizant şi antidepresiv
moderat – tioridazină, clorprotixen, sulpiridă, metofenazat, trifluperidil
etc);
2) greaţa, voma de origine centrală, voma
gravidelor (nu se recomandă în primul tremestru din cauza efectului teratogen);
3) pentru efectuarea neuroleptanalgeziei
în cadrul intervenţiilor chirurgicale (talamonal);
4) potenţarea efectului analgezicelor în
cazul tumorilor inoperabile, combustiilor grave etc. (droperidol, clorpromazină
etc);
5) urgenţele hipertensive (droperidol,
clorpromazină, levomepromazină) ca remedii de rezervă, în cazul refracterităţii
la alte antihipertensive;
6) tratamentul complex al şocului
traumatic, combustiv numai după lichidarea deficitului volumului sângelui
circulant pentru ameliorarea
microcirculaţiei (droperidol, clorpromazină, levomepromazină etc),
7) stări spastice ale musculaturii striate
după ictus, traume cerebrale etc;
8) stările febrile critice sau pentru efectuarea hipotermiei dirijate(clorpromazină, levomepromazină, droperidol)
Contraindicaţiile şi
precauţiile pentru utilizarea neurolepticelor
1) coma barbiturică şi alcoolică (pericol
de deprimare a centrilor vitali);
2) glaucom cu unghi închis;
3) adenom de prostată;
4) ateroscleroză avansată (impun multă prudenţă
din cauza hipotensiunii excesive);
5) vârstnici (destul de sensibili la
efectul sedativ şi antihipertensiv);
6) parkinsonism;
7) epilepsia;
8) afecţiuni hepatice şi renale (risc de
cumulare);
9) icterul gravidelor;
10) graviditate (îndeosebi I trimestru),
lactaţia;
11) accidentele alergice la neuroleptice.
Reacţiile
adverse ale neurolepticelor
1) Sedaţie, somnolenţă, depresie;
2) Dereglări extrapiramidale manifestate
prin:
a) sindrom parkinsonian – rigiditate,
bradikinezie, tremor, facies imobil – mai frecvente la vârstnici şi apar în prima lună de tratament.
Simptomele pot diminua sau dispărea după
2-4 luni de tratament continuu, mai rar
pot persista timp mai îndelungat. O tulburare înrudită o prezintă tremorul perioral („sindromul
iepurului”) care poate surveni după mai multe luni de tratament. Pentru
înlăturarea acestor efecte nedorite pot fi folosite antiparkinsonienele din
grupul colinoblocantelor centrale (trihexifenidil etc.).
b) acatisia se manifestă prin nelinişte şi
agitaţie motorie, cu tendinţă de micşorare continuă. Apare uneori în decursul
primelor două luni de tratament cu
neuroleptice şi slab este influenţată de colinoblocantele centrale.
c) reacţii distonnice acute survin la unii
bolnavi în primele zile de tratament, mai frecvent la copii şi adulţii tineri,
şi se manifestă prin: spasme tonice, protruzia limbii, grimase faaciale, crize
oculogire, tonticolis, scolioză, lordoză, opistotonus. De regulă, sunt
trecătoare şi cedează la anticolinergicele centrale şi benzodiazepine sau la
oprirea tratamentului.
d) diskineziile tardive reprezintă o
complicaţie gravă şi survin, de regulă, după ani de tratament,. Se manifestă
prin deskinezii orale şi faciale (mişcări de mestecare, mişcări ale limbii,
grimase faciale) asociate, în cazuri severe, cu tulburări motorii hiperkinetice
de tip coreoatetozic.
e) “sindromul malig”, manifestat prin
rigiditate musculară, hipertermie, sudoraţie profuză şi deshidratare, stare
confuzivă, instabilitate vegetativă etc, care apare, deşi rar, în primele săptămâni de tratament
sau la creşterea dozei. Are o mortalitate înaltă (circa 20%) şi se consideră ca
o varietate a tulburărilor extrapiramidale acute.
3) Dereglări oftalmice – retinopatie,
matitatea cristalinului, ce survin la circa 20-30% din bolnavii trataţi cu
neuroleptice.
4) Tulburări vegetative cauzate
preponderent de acţiunea alfa-adrenoblocantă şi M-colinoblocantă.
a) hipotensiune arterială până la colaps,
congestie nazală, tahicardie etc.
b) uscăciune în gură, midriază, creşterea
presiunii intraoculare, constipaţie, micţiune dificilă etc.
5) Tulburări endocrine manifestate la
femei prin amenoree, galactoree, teste de sarcină fals pozitive, creşterea
libido-ului, iar la bărbaţi prin ginecomastie, diminuarea libido-ului şi
întârzierea ejaculării.
6) Afecţiunii hepatotoxice însoţite de
icter, mai frecvente la derivaţii fenotiazinici.
7) Reacţii alergice de tip erupţii
cutanate etc.
8) Afectarea toxică sau imunoalergică a
hemopoezei cu agronulocitoză, anemie hemolitică.
9) Inhibiţia centrilor vitali (respirator
etc).
10) Creşterea masei corporale prin
stimularea apetitului .
Farmacocinetica
neurolepticelor
Parametrii.
Absorbţia. La administrarea enterală absorbţia
este imprevizibilă şi neuniformă, deşi posedă o lipofilitate înaltă. Respectiv
biodisponibilitatea oscilează între 30-60%. Aceasta poate fi cauzată de
metabolismul presistemic în mucoasa intestinală şi/sau de efectul
anticolinergic prin diminuarea motilităţii gastrice şi intestinale.
Injectarea i/m contribuie la creşterea
de 4-10 ori o biodisponibilităţii, precum şi a vitezei de penetrare în
circuitul sanguin. Cu mult mai lent se absorb la introducerea i/m
preparatele prolongate sub formă de
enantat, decanoat etc. Dar şi la
administrarea i/m absorbţia de asemenea este inegală, cauzată, probabil, de
precipitarea locală şi/sau influenţa asupra vaselor.
Distribuţia. Neurolepticele datorită lipofilităţii
înalte, destul de uşor penetrează în organe şi ţesuturi, manifestând totodată o
afinitate înaltă faţă de proteinele
plasmatice, membranele celulare, acumulându-se în ţesuturile creierului,
pulmoni şi alte organe bogat vasculorizate. Distribuţia se face preponderent în
ţesuturi şi organe, inclusiv, creier datorită unui volum de distribuţie mare
(13-30 l/kg), depăşind cu mult concentraţiile plasmatice.
Neurolepticele penetrează uşor bariera
placentară din care cauză dozele mari pot provoca dereglări extrapiramidale la
nou-născut. E deficil de stabilit corelaţia dintre nivelul seric al
neurolepticelor şi efectul clinic. Aceasta poate fi influenţată de vârstă, sex, masa corporală,
fumat, care la rândul lor vor influenţa metabolismul şi distribuţia
preparatelor. Concentraţia plasmatică determină manifestarea efectelor
periferice (adrenergice şi colinergice) şi mai puţin a celui antipsihotic,
pentru realizarea căruia sunt necesare
deseori câtevai zile sau săptămâni.
Metabolismul.
Neurolepticele se pot
metaboliza prin oxidare, demetilare, hidroxilare, conjugare (cu acid
glucuronic) şi dehalogenizare. Aceste procese pot avea loc nu numai în ficat, ci şi în pulmoni,
creier, rinichi, intestin. Metabolismul
presistemic în intestin se amplifică prin efectul colinolitic. În procesul
metabolizării se pot forma un număr mare de metaboliţi, o parte fiind activ.
T0,5 al majorităţii
neurolepticelor clasici variază între 20 şi 40 ore, dar care poate creşte la utilizarea îndelungată
şi a formelor retard până la 4-20 zile.
Respectiv creşte şi durata de acţiune de la 1,5 la 4 săptămâni. Stabilizarea
unnei concnetraţii de echilibru ce semnifică efectul clinic, are loc lent la o perioadă egală cu 4-5 T0,5. În dependenţă de doză se
crează o concentraţie de echilibru respectivă, care la majorarea dozei va
creşte ceea ce impune ca majorarea ulterioară să fie făcută doar peste 4-5 T0,5.
După câteva săptămâni de tratament concentraţia în ser a neurolepticelor
(îndeosebi o fenotiazinelor) se poate micşora, datorită, posibil, a efectului
de autoinducţie a metabolismului sau prin micşorarea absorbţiei din cauză acţiunii anticolinergice. Din
aceste motive iniţial eficacitatea terapeutică poate fi asigurată cu doze mai
mici, urmărind ca ulterior acestea să fie mai mari.
Eliminarea (excreţia). Deoarece
majoritatea neurolepticelor se metabolizează eliminarea lor va avea loc sub
formă neactivă prin urină şi bilă. Excreţia sub formă activă poate să
constituie 1-5%. Elimianarea din sânge are loc mai rapid decât din ţesuturi
(datorită afinităţii mari faţă de proteine şi Vd mare). Metaboliţii
neurolepticelor se pot determina în urină timp de câteva luni după suspendarea
preparatului. O parte din neuroleptice se pot elimina şi prin laptele matern,
însă semnificaţia clinică nu este stabilită.
2.Tranchilizantele
Tranchilizantele(anxioliticele) - grupele de remedii ce selectiv înlătură
stările de spaimă, frică, încordare emoţională, dezadaptare la mediul ambiant
şi sunt efective în neuroze şi stări intermediare.
Remedii
cu diferite tipuri de actiune [amizil]
Clasificarea tranchilizantelor după durata acţiunii (T0,5)
1)
Cu durata lunga de actiune T0,5 24-48 ore [diazepam,
fenazepam]
2)
Cu durata medie de actiune T0,5 6-24 ore [nozepam,alprazolam]
3)
Cu durata mica de actiune T0,5 ≤6 [midazolam]
I. Mecanismul de acţiune al
benzodiazepinelor
1) facilitează
transmisia sinaptică GABA-ergică la nivelul scoarţei cerebrale, hipocampului,
hipotalamusului, substanţei nigra, scoarţei cerebeloas şi măduvei spinării.
Inhibiţia GABA-ergică este potenţată, cu micşorarea consecutivă a frecvenţei de
descărcare a neuronilor postsinaptici corespunzători.
2) Acţiunea se
exercită asupra receptorilor benzodiazepinici, cuplaţi cu receptorii membranari
de tip GABAA, având drept urmare creşterea frecvenţei deschiderii
canalelor pentru clor (care reprezintă porţiunea efectoare a receptorilor) şi
hiperpolarizare. Benzodiazepinele se fixează pe un sediu de legare specific,
localizat pe suprafaţa subunităţilor a ale
glicoproteinei receptoare, spre deosebire de GABA, care se fixează pe un sediu
de legare localizat pe suprafaţa subunităţilor b.
Benzodiazepinele se comportă agonist faţă de aceste sedii. Sunt şi substanţe,
ca flumazenilul, cu proprietăţi antagoniste, utilizate în combaterea deprimării
centrale, produsă de dozele mari de benzodiazepine (tranchilizante). De
asemenea au fost descrise substanţe care se comportă ca agonişti inverşi, având
efecte anxiogene. Este probabil că tuturor acestor tipuri de benzodiazepine ele
corespund ligande endogene (ceea ce, în parte, a şi fost dovedit).
Spectrul de acţiune
1) Efectul
anxiolitic (tranchilizant) se manifestă prin:
-
micşorarea labilităţii emoţionale;
-
înlăturarea spasmei, fricii, tensiunii psihice,
dereglărilor vegetative şi endocrine;
-
atenuarea asteniei, insomniilor, palpitaţiilor,
tulburărilor funcţionale.
E necesar de remarcat că situaţiile
în care se află se apreciază mai liniştit, păstrându-se atârnarea critică faţă
de acţiunile sale.
2) Efectul
psihosedativ constă în micşorarea nivelului general de reacţie la excitanţii
exogeni a emotivităţii. La benzodiazepinele tranchilizante, de regulă aceasta
se manifestă la folosirea dozelor mai mari sau îndelungată, iar la cele
hipnotice, fiind evident chiar şi la dozele mici.
3) Efectul
activator se manifestă la administrarea dozelor mici prin:
-
creşte iniţiativa, contactilitatea, mai ferm se iau
hotârâri, apare tendenţa de lider (însă spre deoasebire de alcool se păstrează
atitudinea critică faţă de acţiunile sale)
4) Efectul hipnotic
(vezi hipnoticele)
5) Efectul
anticonvulsivant (vezi anticonvulsivantele simptomatice)
6) Efectul
miorelaxant (vezi miorelaxantele centrale)
7) Efectul
anestezic general.
Indicaţiile benzodiazepinelor
1) tratamentul
insomniilor;
2) pentru
combaterea pavorului nocturn şi a somnabulismului;
3) efectul
tranchilizant este util în:
a)
afecţiuni neuropsihice însoţite de anxietate;
b)
afecţiuni medicale cu o componenţă psihosomatică sau
psihovegetativă importantă – cardiopatia ischemică, boala ulceroasă, colopatii,
astm bronşic, sindrom premenstrual etc.
4) prin efect
tranchilizant şi sedativ pregătirea preanestezică şi preoperatorie, precum şi
pentru îngrijirea postoperatorie;
5) la alcoolici în
combaterea unor manifestări psihotoxice acute – delirium tremens, stări
confuzionale şi onirice, sindromul de abstinenţă al alcoolicilor poate fi atenuat;
6) stări
convulsive – tetanos, eclampsie, convulsii la alcoolici etc;
7) unele forme de
epilepsie;
8) inducerea,
menţinerea sau completarea anesteziei generale;
9) stări de
neuroză la frecventarea instituţiilor medicale, îndeosebi la copii;
10) pregătirea
pacienţilor, mai frecvent a copiilor, către diferite manipulaţii curative şi
diagnostice;
11) enureza
nocturnă;
12) tratamentul
eczemei, neurodermitelor.
Contraindicaţiile şi precauţiile
utilizării benzodiazepinelor
1) miastenia
gravă;
2) la şoferi,
dispeceri, la cei ce mânuiesc maşini de precizie sau periculoase din punct de
vedere a securităţii;
3) la bătrâni sunt
preferinţe doze mici;
4) la cei cu
insuficienţă hepatică şi respiratorie severă (ventilaţia alveolară poate
diminua periculos) gravă;
5) la persoanele
cu stare de dependenţă medicamentoasă în antecedente;
6) evitarea
asocierii cu băuturile alcoolice şi alte deprimante ale SNC;
7) I trimestru al
gravidităţii;
8) doze mari
înaintea-naşterii (deprimare respiratorie);
9) în timpul
lactaţiei.
Reacţiile adverse ale benzodiazepinelor
1) sedare, ce
poate însoţi efectul anxiolitic sau hipnotic, care se manifestă prin încetinire
psihomotorie, întârzierea reflexelor, apatie, somnolenţă;
2) depresie;
3) amnezie
anterogradă ce determină dificultate în procesul de învăţare şi memorizare;
4) diminuarea
performanţelor psihomotorii, mai ales la preparatele cu durată mare de acţiune
şi / sau la asocierea cu băuturile alcoolice;
5) slăbiciune,
ataxie, cefalee, vertij, dereglări de vedere;
6) greaţă, vomă,
discomfort în epigastriu, modificări ale gustului, diaree, creşterea apetitului
şi a masei corporale;
7) diminuarea
libido-ului şi dereglări menstruale;
8) toleranţă;
9) fenomen rebound
şi postacţiune.
10) dependenţă medicamentoasă.
11) efecte parodoxale – anxietate,
iritabilitate, agitaţie motorie, stări confuzionale, convulsii (mai frecvente
la bătrâni).
Farmacocinetica
benzodiazepinelor
Absorbţia
benzodiazepinelor din intestin este în general bună, dar viteza de absorbţie
poate varia de la o substanţă la alta. Mai rapid se absorb diazepamul,
medazepamul, triazolamul cu o
concentraţie maximă peste 1-2 ore, pe când clor diazepoxidul, prazepamul se absorb lent, atingând nivele maxime abea
peste 4 ore, celelalte benzodiazepine,
ocupă o poziţie intermediară. După administrarea rectală, îndeosebi sub formă
de soluţie, majoritatea benzodiazepinelor se absorb rapid. La injectarea
intramusculară absorbţia este lentă şi inegală ce nu are prioritate faţă de cea
orală.
Distribuţia
se face larg în toate ţesuturile şi lichidele
organismului datorită volumului mare de distribuţie egal cu 1-3 l/kg.
Benzodiazepinele se cuplează majoritatea important cu proteinele plasmatice (85-99%). Preparatele
difuzează bine în creier, trec prin placentă
şi epiteliul glandei mamare. Este important procesul de redistribuire de
la creier la alte ţesuturi. Acesta este dependent de gradul lipofilităţii
substanţei, în mod direct proporţional, mai ales în cazul tratamentului de
scurtă durată. Redistribuirea este mai puţin semnificativă în cazul tratamentului îndelungat, când are loc o saturaţie a ţesuturilor, iar durata
efectului fiind dependentă de procesul
de epurare.
Metabolismul
este extensiv în ficat. Benzodiazepinele, de regulă, se supun oxidării
microzomiale (N-dezalchilării şi hidroxilării alifatice) şi
glucuronoconjungării. Majoritatea din ele trec succesiv ambele etape cu formarea în cadrul
primei a unui şir de metaboliţi activi
cu o perioadă de înjumătăţire mai mare ca preparatul iniţial. De exemplu,
medazepamul se transformă în diazepam, nordazepam şi oxazepam, iar diazepamul
în nordazepam şi oxazepam. O parte neconsiderabilă din preparate ca oxazeam, temazepam,
lorazepam se supun direct glucuronoconjugării. Oxidarea microzomială este
diminuată la bătrâni, nou-născuţii
prematuri, în maladiile hepatice grave cu creşterea riscului de
acumulare toxică. Glucuronoconjugarea nu este influenţată de vârstă şi bolile
hepatice. Benzodiazepinele sunt inductoare slabe ale enzimelor microzomiale
hepatice, interesând mai frecvent metabolizarea proprie şi mai puţin a altor
preparate.
Eliminarea
se face preponderent pe cale renală sub formă de metaboliţi. Un şir de
benzodiazepine (diazepamul etc) se elimină prin bilă cu reabsorbţia ulterioară
şi participarea la ciclul entero-hepatic ce determină un al doilea pic al
concentraţiei serice (la 6-10 ore). Perioada de înjmătăţire variază după
substanţe şi poate constitui de la 3 până la peste 90 ore.
Tranchilizantele minore
Proroxanul
inhibă încadrarea în stres a nucleelor hipotalamusului şi centrilor simpatici,
preîntâmpină hiperactivarea neuronilor corticali, micşorează eliberarea
hormonilor hipofizari şi corticosuprarenali.
La baza efectului antistres stă acţiunea alfa-adrenobloantă moderată.
Preparatul are un efect sedativ, hipnotic şi miorelaxant limitat şi nu modifică
esenţial capacitatea de muncă.
Reduce
spaima, frica, excitaţia
psiho-emotivă, ce duce la
apariţia iniţiativei. Praroxanul normalizează procesul de adormire şi somnul în
insomnia, apărută pe fondalul emoţiilor. Este efectiv în crizele hipertensive.
Fenibutul,
agonist GABA, deci interacţionează cu receptorii GABA şi provoacă efectelor
inhibitoare, caracteristice acestui mediator. Preparatul micşorează spaima,
frica, încordarea, normalizează somnul.
Efectul
psihosedativ este redus faţă de benzodiazepine, dar totuşi nu e de dorit de
indicat în ambulator. Micşorează stările spastice ale
musculaturii striate după ischemii şi traume cerebrale. Preparatul se
utilizează în neuroze, stări intermediare precum şi în pediatrie.
Spre deosebire
de GABA bine penetrează prin bariera hematoencefalică.
Piracetamul, ameliorează trofica SNC datorită activăii
proceselor energetice şi plastice. Preparatul activează sistemul antistres
fiziologic, ce compensează şi reduce tulburările emotive, vegetative şi
endocrine ca răspuns la acţiunea factorilor psiho-emotivi.
De rând cu aceasta creşte suportarea unor eforturi
psiho-emoţionale şi mintale, preîntâmpină dereglările neurotice în
situaţiile de conflict.
Efectul tipic
constă în eficacitatea în aşa minutul „stres de examen” şi se poate manifesta
după o singură primire, dar mai evident peste 7 zile.
Propranololul,
remediu ce bine penetrează bariera hematoencefalică şi blochează beta-receptorii SNC (hipotalamus, sistemul limbic, centrul vasomotor),
preîntâmpinând mobilizarea şi încadrarea sistemului cardiovascular în reacţiile
de stres. Acţiunea beta-adrenolitică periferică deasemenea completează efectul
antistres. Preparatul manifestă acţiune selectivă (faţă de neuroleptice şi
tranchilizante) în stările de panică, agresivitate patologică, ce des se
asociază cu neuroze, depresii şi alte maladii.
3.Sedativele
Sedativele- sunt preparate
din diverse grupe farmacologice cu acţiune sedativă nespecifică datorită
micşorării excitaţiei SNC şi reactivităţii lui la agenţii
exogeni. Preparatele
sedative amplifică procesele de inhibiţie sau le diminuie pe cele de excitaţie.
Acţiunea lor este îndreptată preponderent spre micşorarea influxului ionilor de
natriu în celulă cu diminuarea reacţiilor motorii şi emoţionale la acţiunea
factorilor exogeni (încordarea psihoemotivă, iritabilitatea, neliniştea,
excitabilitatea). Efectul sedativ (calmant) este gradul cel mai mic de
inhibiţie a SNC în şirul sedaţie ® somn ® anestezie generală.
Bromidele
-bromură
de natriu
-bromură
de kaliu
- bromură de calciu
|
|
De provenienta vegetala:
-
Preparatele din valeriană
(extract
şi tinctură)
-
Preparatele din crataegus (păducel), (extract
şi tinctură)
-Preparatele din pasiforă(extract şi tinctiră din
passiforă, pasit)
-Preparatele din Leonurus (talpa găştei)
(extract
şi tinctură)
-Preparatele din Paeonia (bujor) (extract şi tinctură)
-Preparatele din Kava-kava (extract uscat
- Antares 120)
|
|
Preparatele combinate:
- valocordin -
beloid
- valocormid - elaspon
- valosedan -
altalex
- corvalol -
nervoflux
|
|
Barbituricele in doze
subhipnotice:
-barbital
-amobarbital
|
|
Benzodiazepinele:
-diazepam
-fenazepan
|
|
H1-antihistaminicele:
-
difenhidramină
-
prometazină
-
cloropiramină etc
|
Indicaţiile de bază ale sedativelor sunt:
1.
stări
astenoneurotice, iritabilitate crescută
2.
tulurări
de somn
3. maladii psihosomatice (distonie
neurovegetativă, hipertensiune arterială, eczema, nerodermit, etc.).
Barbituricele ca sedative
Se
utilizează preponderent cele de durată lungă sau medie în doze ce constituie a
3 – 10 parte din cele hipnotice. Aceste doze mici provoacă sedare, cu
diminuarea sensibilităţii şi acuităţii la stimulii exogeni, performanţelor
psihomotorii şi pot avea oarecare efect antianxios. În doze sedative la
bolnavii cu sindrom dureros barbituricele pot provoca excitaţie şi manii,
deoarece ele nu înlătură durerea, ci chiar pot creşte sensibilitatea la ea (se
presupune că inhibă acţiunea deprimantă a fotmaţiei reticulate cu amplificarea
sensibilităţii dureroase şi activare). La copii şi bătrâni pot cauza uneori
stări paradoxale de euforie, excitaţie, indispoziţie şi confuzie.
Benzodiazepinele ca sedative
Efectul
sedativ este caracteristic pentru benzodiazepinele hipnotice, fiind evident
chiar la dozele mici, iar pentru cele cu acţiune predominant trachilizantă la
doze mai mare decât cele uzuale. Sedarea pentru unele benzodiazepine se
manifistă prin înlăturarea excitaţiei exagerate şi activităţii motorii. Pentru
medazepam şi oxazepam efectul sedativ esta slab. La baza sedaţiei stau
mecanismele GABA – ergice din sistemul nervos central (vezi mecanismul de
acţiune).
Bromurile
ca sedative
Acţiunea sedativă esta bazată în principal
pe intensificarea proceselor inhibitorii din SNC. Efectul depinde de tipul
SNCşi starea lui funcţională (cu cât este mai slab tipul SNC cu atât sunt
necesare doze mai mici). Ele reduc reacţia motorie şi emotivă la factorii
exogeni, contribuie la instalarea şi aprofundarea somnului.
Bromurile se absorb bine din tubul digestiv şi se
distribuie preponderent extracelular. Se caracteriuează printr-o eliminare
lentă prin urină, glandele sudoripare, mamare şi gastrice. Perioada de
înjumătăţire constituie 12 zile, iar urme de bromuri se determină peste o lună
şi mai mult. Din cauza cumulaţiei, ce poate duce la intoxicaţie cronică
(bromism), se utilizează limitat.
H1-antihistaminicele ca sedative
Preparatele de prima generaţie (difenhidramina,
prometazina, clorfenoxamina etc.) posedă un efect sedativ marcat pe când cele
de generaţia a doua moderat (clemastina, alimemazina, azatadina) sau slab
(ciclizina, meclazina, clorfenamina, astemizol, terfenadina, etc.) datorita
blocării H1-receptorilor din SNC. H1-antihistaminicele
potenţează deasemenea efectele deprimantelor SNC, inclusiv alcoolului, şi
contribuie la instalarea şi creşterea duratei somnului. Deseori efectul sedativ
poate fi nedorit în cazil tratamentului ambulator.
Sedativele
de origine vegetală
Preparatele din plantele medicinale (infuzii, tincturi,
extracte) ce conţin uleuri eterice, alcaloizi, saponine, substanţe organice
sunt utilizate din timpurile străvechi ca remedii sedative prin diminuarea
proceselor de excitaţie din SNC, modularea reactivităţii la stimulii exogeni,
precum şi contribuirea la instalarea somnului. Sedativele vegetale sunt
indicate în tratamentul iniţial al diferitor maladii somatice în patogenia
cărora este important factorul nervos (hiperexcitabilitatea).
Interacţiunile sedativelor
Sedativele manifeste antagonism cu:
adrenomimeticele, IMAO, hormonii corticosuprarenalelor.
Bromurile
micşorează efectul analgezicelor opioide.
Sedativele
manifestă sinergism cu tranchilizantele, hipnoticele, antihistaminicele,
antidepresivele triciclice, inhibitorii colinesterazei, anestezicele locale şi
generale, analgezicele ipioide, M-colinoblocantele, neurolepticele,
antiparkinsonienele etc.
4.normotimicele
Normotimicele- Medicamente
capabile să reducă tulburările circulatorii ale sferei afective (deviaţiile
dispoziţiei), iar la utilizarea profilactică – să preîntâmpine dezvoltarea
simptomaticii depresive şi maniacale.
Timoizoleticele se clasifică în:
1) Sărurile de litiu – carbonat, nicotinat
2) Valproaţi – acidul valproic, valproatul
de natriu;
3) Carbamazepină;
4) Blocantele canalelor calciului –
verapamil;
5) BCC – verapamil, diltiazem, nifedipina.
Cele mai studiate şi utilizate sunt
preparatele litiului.
Mecanismul
de acţiune al normotimicelor se
realizează prin:
1) modificarea permia- bilităţii membranare pentru ionii (Na*,
K*, Mg**);
2) inhibarea elibirării şi/sau
amplificarea recaptării noradrenalinei, dopaminei, serotoninei;
3) inhibarea adenilatciclazei şi
acumulării AMPc;
4) reducerea disponibilului de
fosfatidilinozitide. Posibil, Li este un inhibitor al inozitol-1-fosfatazei ce
inhi-bă transformarea inozitoltrifosfatului în fosfatidilinozitol şi blochează
reacţiile fiziologice şi metabolice ale neuronului la acţiunea mediatorului;
5) activarea transmisi-ei GABA-ergice prin
inhibiţia GABA-transaminazei;
6) creşterea tonusului sistemului
colinergic;
7) modularea neuronilor dopaminergici.
Efect normotimic constă în atenuarea
tulburărilor afective în psihoza maniacală.
Preparatele litiului:
Indicaţiile:
1) stările de excitaţie ale psihozei
maniacal-depresive;
2) profilaxia decăderilor în psihozele
maniacal-depresive;
3) uneori, în alte psihoze cu excitaţie,
agitaţie, tulburări de afect;
4) asocierea cu neuroleptice în cazul unor
psihoze cu manie violentă, agitaţie marcată;
5) asocierea cu neurolepticele în
schizofrenia cu tulburări psihoafective şi psihoze delirante rebele.
Contraindicaţii
pentru utilizarea sărurilor de litiu sunt:
-
insuficienţa
renală;
-
hipertensiune
arterială;
-
insuficienţa
cardiacă;
-
cardiopatia
ischemică;
-
aritmiile
cardiace;
-
hipotiroidie,
mixedem;
-
graviditate,
lactaţie;
-
cataracta;
Reacţiile
adverse le preparatelor litiului pot fi:
1.
iniţial
greaţă, vomă, diaree, tremor, slăbiciune (care apoi diminuiază, dar pot fi
grave dacă nivelul litiului depăşeşte 2 mg/l;
1.
retenţie
hidrosalină în primele zile de tratament cu edeme pe membrele inferioare
(datorită creşterii trecătoare a secreţiei de aldosteron);
2.
sindrom
de guşă cu creşterea volumului glandei tireoide, rareori hipotireoidism;
3.
poliurie,
polidipsie, care uneri pot duce la diabet insipid nefrogen;
4.
leziuni
renale ireversibile la tratament îndelungat;
5.
tremor
fin, în deosebi la bătrîni şi cei cu parkinsonism;
6.
creşterea
masei corporale;
7.
leucocitoză
reversibilă;
8.
efect
teratogen (malformaţii cardiovasculare);
9. depresie centrală, hipotonie, guşă la
nou-născuţi.
FARMACOCINETICA SĂRURILOR
LITIULUI
Preparatele de litiu se absorb rapid şi complet din tubul
digestiv timp de 8 ore. Concentraţia maximă peste 1,5-2 ore, iar pentru formele
retard – 4-5 ore.
În procesu de distribuţie ionii de
litiu iniţial penetrează în lichidul extracelular, apoi în diferite ţesuturi.
Posedă un volum de distribuţie (Vd) – de 0,7-0,9 l/kg ce e doar ceva mai mult
ca cantitatea totală de lichid din organism. Litiul lent difuzează bariera
hematoencefalică, atingând circa 40-50% din concentraţia plasmatică. Cantităţi
egale cu cele din ser se determină în lichidul lacrimal, iar în salivă este de
2 ori mai mare. În lapte se pot crea concentraţii de circă 30-70%
(contraindicat în timpul lactaţiei). În cantităţi suficiente penetrează bariera
placentară, ce pot provoca efect teratogen şi organotoxic la făt.
Nu se cuplează cu proteinele.
Diapazonul terapeutic al
concentraţiei în ser 0,8-1,2 mmol/l, iar cel profilactic 0,5-1 mmol/l.
Concentraţiile toxice constituie paste 2 mmol/l (pentru vîrstnici 1 mmol/l).
Din cauza indicelui terapeutic mic e necesară monitorizarea conţinutului în
ser: 1-2 ori pe săptămână până la stabilizarea stării şi fiecare 3 luni după
aceasta. Efectul clinic, de regulă, se manifestă peste 2-4 săptăm-nă, iar
deplin – 6-12 luni.
Din cauza indecelui terapeutic mic şi T1/2 scurt
al perioadei iniţiale de distribuţie doza se fracţionează, inclusiv şi pentru
formele retard ( 2-3 ori pe zi).
Eliminarea este lentă. T0,5
constituie în mediu 22±8 ore, variind de la 8 la 30 ore, sau
chiar 36 ore pentru vărstnici. 95% din doză se elimină prin urină prin filtrare
glomerulară, circa 1% prin bilă şi până la 4-5% glandele sudoripare.
Aproximativ 80% din litiul filtrat se reabsoarbe în tubii proximali.
Clearanceul constituie 20% din
cel al creatininei şi este egal cu 15-30 ml/min (e mai scăzut la vîrstnici şi
crescut la tineri).
Eliminarea completă a unei doze
este timp de 10-14 zile (faza rapidă 20-24 ore, lentă 10-14 zile).
Litiul este dializabil, însă datorită
concentraţiei mari în ser efectele toxice se pot menţine mai durabil.
………………………………………………….Psihoanalepticele……………………………………………………………………………………………………….
Psihoanalepticele – sunt
preparate cu actiune psihostimulanta.
1.Antidepresivele - sunt preparate
din diverse grupe farmacologice cu influenţă preponderentă asupra dispoziţiei
patologic diminuată sau afectul depresiv.
2) ce bloc. Recept. Noradrenalinei [maprotilina]
3)
ce bloc. Recept. Dopaminici [amineptina]
Selectiva(MAO-A) [pirlindol, moclobemida]
Preparate
din diferite grupe cu MA necunoscut.[Mianserina,cefedrina]
EFECTELE
ANTIDEPRESIVELOR
1. Timoleptic (antidepresiv) – capacitatea
de a ridica, restabili dispoziţia. Treptat dispar simptomele caracteristice –
tristeţea, pesimismul, durerea morală, senzaţiile de prisos, de autoacuzare,
disperare, inhibiţia psihomotorie, tulburările de somn (îndeosebi trezirea
precoce), ideile suicidale, diminuarea apetitului.
2. Timeretic (activator, stimulant) –
ameliorarea dispoziţiei se asociază cu activare psihomotorie, restabilirea
motivaţiei, iniţiativei, înlăturarea aboselei psihice şi fizice. Uneori poate
fi cauza de agitaţie, insomnie.
3. Sedativ şi anxiolitic (adjuvant) –
capacitatea de a înlătura emoţiile negative, spaima, neliniştea (lipseşte acest
efect la IMAO), gradul de reacţie la stimului exogeni,
4. Analgezic propriu şi de potenţare a
preparatelor analgezice – după potenţă nu cedează neurolepticelor.
5. Anticolinegic – uneori destul de
semnificativ, îndeosebi din partea sistemului cardiovascular, manifestat prin
tahicardie, hipotensiune, uscăciune în gură etc.
6. Vasodilatator – cauzate preponderent
prin blocada a-adrenoreceptorilor şi manifestate prin
hipotensiune arterială, tahicardie.
7. Membranostabilizator – de tip
chinidinic cu deprimarea miocardului.
8. Anorexigen – efect adjuvant rezultat
posibil, din efectul timeoretic.
9. Antihistaminic.
10. Serotoninolitic.
11. Simpatomimetic – efecte cardiovasculare
caracteristice pentru IMAO.
Indicaţiile :
1.
depresii
de diferită geneză (endogene, reactive, climacterice etc.)
2.
depresii la bolnavi cu maladii somatice
3.
stări asteno-depresive
4.
enureza nocturnă funcţională
5.
tratamentul diferitor dereglări fizice şi psihice
(claustrofobia, parkinsonism,
anorexie şi bulemie, somnambulism etc.)
6. dureri
cronice rebele cu elemente de depresie şi/sau potenţarea analgezicelor
Contraindicaţiile şi precauţiile
antidepresivelor :
•
glaucom
•
retenţie
urinară
•
adenom
de prostată
•
boli
cardiace organice
•
la
bătrîni
•
instabilitatea
presiunii arteriale
•
hipotensiune
arterială
•
dereglări
de conductibilitate
•
insuficienţă
hepatică
•
insuficienţă
renală
•
epilepsie I
trimestru al gravidităţii
Reacţiile advers:
1.
colinolitice
(uscăciune în gură, constipaţie, hipomotilitate intestinală, retenţie
urinară etc).
2.
cardio-vasculare (tahicardie,
palpitaţii, aritmii, hipotensiune arterială,
hipertensiune arterială)
3.
digestive (greaţă,
vomă, icter, hepatită, diaree, colici etc)
4.
hematologice
(leucopenie, eozinofilie, trombocitopenie)
5.
neurologice (sedaţie,
somnolenţă, slăbiciune, oboseală, ataxie, tremor, excitaţie, iritabilitate,
insomnie etc)
6.
alergice
(urticarie, dermatovasculită etc)
diverse
(fenomenul rebound, creşterea masei corporale, dereglări endocrine şi a
funcţiilor sexuale etc).
FARMACOCINETICA
ANTIDEPRESIVELOR heteroCICLICE
Parametrul
|
Particularităţile farmacocinetice
|
Absorbţia
|
Antidepresivele
ciclice, ca substanţe lipofile, de regulă, se absorb bine din tubul digestiv,
îndeosebi intestinul subţire.
Însă
acest proces poate fi lent şi incomplet la preparatele
cu
efect anticolinergic prin reducerea peristaltismului.
Concentraţia
maximă se atinge peste 2-8 ore, dar poate fi şi
chiar
peste 12 ore, dar care nu corelează cu efectul clinic.
Efectul
sedativ, de exemplu, se manifestă peste câteva ore –
peste
cîteva zile, iar cel antidepresiv – câteva săptămîni (7-
28
zile). Aprecierea efectului antidepresiv se efectuiază nu mai devreme de 4-6
săptămâni.
|
Distribuţia
|
Antidepresivele
heterociclice se cuplează intens cu proteinele plasmatice (85-90%) şi
ţisulare. Preparatele pot concura cu alte remedii pentru
proteinele plasmatice.
Vd este de 10-50l/kg ce ne explică
aflarea preponderentă în ţesuturi.
Nivelul
concentraţiei plasmatice este comparativ important pentru apariţia efectelor
adverse. Cele terapeutice ascilează între 50-300ng/ml, iar cele toxice peste
1mg/ml
iar uneoride 2 ori mai mică. Însă instabilitatea parametrilor
farmacocinetici, cauzate de particularităţile genetice individuale, nu permit
stabilirea unei corelaţii strânse între nivelul plasmatic şi efectul
antidepresiv. Aceasta este adecvată doar pentru efectul anticolinergic. Deci
şi
determinarea
nivelului plasmatic nu este atât de preţios în
vederea
tratamentului şi controlului după supradozare.
|
Metabolismul
|
Antidepresivele
ciclice se supun unui intens efect de metabolizare presistemică în ficat,
prin ce se explică nivelul scăzut la biodisponibilităţii.
Biotransformarea
are loc în câteva etape:
1.
mai întâi are loc demetilarea
lanţului lateral cu formarea de metaboliţi monometilaţi activi (imipramină®dezipramină;
amitriptilină®nortriptilină;
doxepină®nordoxepină);
2.
apoi are loc hidroxilarea inelului cu
pierderea într-o anumită măsură a activităţii farmacologice. Acest proces
este reglat de activitatea enzimelor hepatice, precum şi de factorii
genetici;
3.
conjugarea metaboliţilor intermediari
cu acidul glucuronic şi excreţia lor;
Metaboliţii
activi pot avea proprietăţi farmacocinetice diferite faţă de predicesorii
săi. Metabolismul antidepresivelor triciclice este mai intens la copii şi mai
redus la pacienţii peste 60 adi (din care cauză pot fi mai manifeste efectele
anticolinergice, îndeosebi constipaţii, retenţie urinară.
Este
destul de important influenţa remediilor ce induc enzimele hepatice. Fumatul,
alcoolul şi barbituricele reduc la nivele în ser, pe când inhibitorii
enzimatici (neurolepticele, anticoncepţionale orale şi alţi steroizi) cresc
nivelul lor şi măresc T1/2 a antidepresivelor şi riscul reacţiilor
adverse. Inactivarea şi eliminarea completă a antidepresivelor triciclice are
loc timp de câteva zile.
T1/2
al preparatelor iniţiale variază de la 20 la 160 ore, iar cea a metaboliţilor
N-demetilaţi este de minim 2 ori mai mare. De aceea majoritatea preparatelor
se inactivează şi elimină timp de o săptămînă după întreruperea administrării
în afară de prepraratele de lungă durată a protriptilina şi fluoxetinei în
regimul normal de dozare. Durata comparativ mare a T1/2 şi
indicele terapeutic mare permit de a trece treptat de la administrarea
fracţionată la o priză pe zi, deobicei seara.
|
Eliminarea
|
Antidepresivele
heterociclice se excretă preponderent prin urină (70%) sub formă de produse
metabolice neactive şi parţial prin bilă şi intestin (30%)
Nemodificat
se elimină circă 5%, ceea ce nu neceită corecţia dozelor în insuficienţa
renală.
Preparatele
slab se dializează din cauza cuplării intense cu proteinele şi Volumul de
distribuţie mare.Se pot elimina şi prin laptele matern, circa 1% din doza
administrată de mamă, dar nu e clară semnificaţia clinică. În caz de ciroză
hepatică se reduc clearence-ul antidepresivelor cu riscul de creştere a
efectului inhibitor asupra SNC.
|
2) Psihostimulantele
Psihostimulantele sunt Stimulante psihomotorii ce posedă acţiune
excitantă, capabile rapid şi vădit să mobilizeze rezervele funcţionale şi
metabolice ale organismului,în primul rând a SNC, să mărească performanţa
psihică şi fizică.
Clasificarea
|
1)
Derivaţii fenilalchilaminelor
-
amfetamină
-
metamfetamină
-
dexamfetamină
|
2) Derivaţii piperidinei
-
metilfenidat
-
peridrol
|
|
3) Derivaţii sidnominei
- mesocarb
|
|
5) Derivaţii
imidazolului
-
etimizol
|
|
4) Derivaţii xantinelor
-
cafeină
-
cafeină natriu benzoică
|
Derivaţii fenilalchilaminelor, sidnomiminei şi piperidinei
Mecanismul
de acţiune
Se reduce la activitatea
mediaţiei adrenergice de la SNC până la organe şi metabolism.
Aceşti derivaţi sunt
adrenomimetice indirecte şi contribuie la:
a)
eliberarea
adrenalinei, noradrenalinei şi dopaminei din membrana presinaptică cu creşterea
concentraţiei lor în fanta sinaptică ce amplifică şi/sau provoacă transmisiunea
nervoasă. Deasemenea creşte eliberarea de adrenalină din medulosuprarenale;
b)
inhibarea
recaptării neuronale (din fantă în membrana presinaptică) cu majorarea
concentraţiei catecolaminelor în fanta sinaptică şi prelungirii acţiunii lor;
c)
exercită o acţiune
inhibitoare reversibilă moderată asupra MAO (efect secundar) cu diminuarea
inactivării catecolaminelor şi prolongarea influenţei lor asupra membranei
postsinaptice.
Prin aceste mecanisme are loc
activarea mediaţiei adrenergice. Manifestările clinice sunt proporţionale dozei
şi efectul stimulant depinde de starea funcţională a organismului (cu cât
organismul este mai istovit cu atât efectul e mai mic sau poate fi chiar
paradoxal). Pentru efectul excitant este caracteristic creşterea activităţii
sistemului reticulat ascendent activator prin favorizarea procesului de
vigelenţă.
Spectrul de
acţiune
1) Efect stimulant psihomotor la oameni
obişnuit provoacă fenomene de excitaţie psihică cu senzaţie de minte proaspătă,
bună dispoziţie, iniţiativă, posibilitate de concentrare majoră, necesitate de
a vorbi, activitate motorie sporită. Creşte capacitatea de a realiza
performanţe psihomotorii cantitative, activităţile mintale şi transverul
informaţiei în memoria de lungă durată cresc mai puţin. Este îndepărtată
necesitatea în somn. În doze mari creşte cuforia, mai greu se concentrează şi
îndeplineşte lucrul mintal, îmbunătăţeşte randamentul sportivilor (mai ales la
înnotători, alergători, halterofil).
Efectul stimulant depinde de starea
organismului şi tipul SNC.
2)
Sporirea
performanţei fizice se datoreşte mobilizări rezervelor energetice datorită
activării mediaţiei adrenergice. Creşte simţitor tempul lucrului efectuat şi
mai puţin volumul posibil – efect tipic de „doping). Însă în acelaşi timp scade
şi controlul psihic asupra oboselei, ce poate duce la istovire completă (în
sport nu o dată s-au înregistrat cazuri mortale)
„Preţul” energetic al sporirii performanţei
de muncă este destul de mare. Datorită eliberării catecolaminelor din
terminaţiile nervoase (în organe) şi suprarenale se intensifică discindarea
glicogenului şi grăsimilor, ce duce la
creşterea concentraţiei glucozei, acizilor graşi liberi şi produselor
metabolice – lactat, piruvat, cetoacizi. Se intensifică reacţiile de oxidare. Pentru efectuarea volumului de lucru
se cheltueşte cu mult mai multă energie,
scade coeficientul eficacităţii folosirii lui, creşte t0C corpului.
Acest efect este de scurtă durată şi repede
duce la micşorarea performanţei de muncă,
mai ales în condiţii nefavorabile care la un moment dat (sau în
istovire) poate să devină parodoxal. Deci, amfetaminele sunt considerate ca
remedii pentru sporirea performanţei de muncă de scurtă durată.
3)
Efectur
anorexigen – se explică prin excitarea centrului de saturaţie în structurile
mezencefalului şi inhibarea centrului foamei datorită activării inervaţiei
adrenergice. Însă amfetamina cu acest scop nu se foloseşte. Au fost sintetizate
remedii cu proprietăţi anorexigene, dar cu proprietăţi psihostimulatoare reduse
- amfepramonă, mazindol, fenfluramină.
4)
Efecte
cardiovasculare: tahicardie, creşterea presiuni arteriale, volumul sistolic şi
minut volumul, creşte presiunii în circuitul mic, se reduce circulaţia
cerebrale.
Aceste efecte sunt mai pronunţate la utilizarea amfetaminei pentru
sporirea performanţei de muncă . preparatele respective sunt contraindicate
persoanelor cu procese aterosclerotice vasculare, hipertensiune arterială,
ischemie miocardică.
5)
Efecte
metabolice – creşterea concentracţiei glucozei, acizilor grafi liberi,
lactatului, piruvatului, cetoacizilor datorită intensificării scindării
glicogenului, lipidelor în organe şi ţesuturi. Fenilalchilaminele şi
preparatele înrudite sunt contraindicate în diabetul zaharat şi alte dereglări
metabolice.
6)
Dereglările
ritmului de somn- veghe – cu
îndepărtarea necesităţii în somn cu reducerea însă a fazei somnului
rapid.
7)
Toleranţa –
interesează la începutul efectele periferice, simpatomimetice (care devin mai
slabe cu timpul se dezvoltă tahifilaxie) şi apoi cele nervos-centrale.
Indicaţiile
1)
pentru sporirea temporară a
performaţiei psihice (intelectuale) în cazuri extremale, câte o priză sau timp
de 2-3-5 zile cu odihnă deplină după lucru.
2)
Sporirea
performaţiei fizice – de o singură dată, când trebuie de efectuat într-un timp
foarte scurt, un lucru de un volum mare.
3)
În bolile
psihice şi nevroze cu simptome de adinamie, astenie, depresie (însă se folosesc
mai rar ca antidepresivele) nu mai mult de 2-3 săptămîni.
4)
Pentru
combaterea efectului psihosedativ a unor remedii anticonvulsivante,
antihistaminice, etc (ca deobicei mesocarb, metilfenidat).
5)
Sindromul
hiperkinetic al copiilor. (sindrom cu deficit de atenţie).
Produce în mod paradoxal micşorarea stării de nelinişte, şi
agitaţie motorie. Deasemenea creşte capacitatea de atenţie, fără să amelioreze
procesul de învăţare şi atenuiază, cel puţin în parte, impulsivitatea şi alte
tulburări de comportament.
6)
Adjuvant în
parkinsonism mai ales la persoanele care nu suportă levodopa cu micşorarea
rigidităţii, ameliorarea dispoziţiei, somnului (amfetamina).
7)
Epilepsie –
eficacitatea proprie în „mic rău” şi antagonizează efectele deprimante
centrale, nedorite ale antiepilepticelor majore.
8)
Enurezis
nocturn – diminuarea pronfunzimii somnului şi creşterea tonusului sfincterului
vezicii urinare.
Reacţiile
adverse
La doze obişnuite sau timp
limitat se pot constata: agitaţie,
nelinişte, insomnie, ameţeli, cefalee, tremor, uscăciunea în gură, greaţă,
constipaţie sau diaree
La doze mari pot surveni: – tahicardie, hipertensiune arterială
aritmii, reacţii psihotice.
La abuzul cronic – se dezvoltă toleranţă, dependenţă
medicamentoasă preponderent de natură psihică, cea fizică este minoră.
Contraindicaţiile
şi precauţiile pentru utilizarea:
1)
maladii
cardiovasculare (hipertensiune arterială, aritmii, cardiopatie ischemică etc);
2)
hipertiroidism;
3)
glaucom;
4)
schizofrenie
sau psihoză maniacal depresivă;
5)
graviditatea
(prudenţă sau evitată)
6)
labilitate
psihică, agitaţie psihomotorie, insomnie;
Farmacocinetica
Preparatele respective se absorb
rapid şi bine din tubul digestiv cu atingerea unei concentraţii maxime peste
30-60 minute. După administrarea i/m amfetamina se absoarbe foarte repede cu un
efect brutal. Datorită lipofilităţii înalte, îndeosebi pentru fenilalchilamine,
se distribuie uniform şi larg în ţesuturi şi organe, uşor penetrează bariera
hematoencefalică. Amfetaminele se metabolizează în ficat variat şi mai lent ca
catecolaminele prin hidroxilare şi dezaminare oxidativă. În acelaşi timp
metilfenidatul se supune total biotransformării. Eliminarea are loc prin urină
sub formă neschimbată (îndeosebi pentru fenilalchilamine) şi metaboliţi. Pentru
amfetamine sunt importante valorile pH urinei ce influenţează T0.5 al preparatelor. Astfel, la un pH sub 5,6
aceasta constituie 7 ore, iar peste 7,1-8,0 -
30 ore. Fenomenul respectiv se
explică prin prevalarea formei nedisociate a
fenilalchilaminelor la mediul alcalin cu favorizarea reabsorbţiei
tubulare. Respectiv eliminarea amfetaminelor creşte în mediul acid al urinei.
Pentru metilfenidat T0.5 este
de circa 1-2 ore.
Metilxantinele
ca psihostimulante
Mecanismul de acţiune. Se consideră ca
fiind rezultatul acumulării şi prelungirii acţiunii AMPc şi GMPc datorită
blocării fosfodiesterazei. În urma potenţării acţiunii acestor mesageri intracelulari se dezvolta un şir de efecte funcţionale şi metabolice indirecte şi variate ce determină spectrul de
acţiune al preparatelor. Însă în ultimul timp se denotă că acest mecanism se
realizează la doze destul de mari, ce le
depăşesc pe cele terapeutice. Actualmente s-a conturat şi o altă ipoteză mai argumentată de acţiune a
metilxantinelor şi anume antagonismul cu
adenozina, inclusiv şi la nivelul SNC, un mediator cu funcţii variate şi multiple. Acest
antagonism se realizează la nivelul
receptorilor purinergici (adenozinici) prin blocarea lor. Drept dovadă a
prevalării acestuia ne confirmă că el se
desfăşoară la concentraţii terapeutice
cu mult inferioare celor necesare pentru blocada fosfodiesterazei.
Din aceasta reesă ca:
1)
cafeina spre
deosebire de amfetamină nu induce nemijlocit şi selectiv mediaţia adrenergică,
ci potenţează şi măresc lucrul acelor neuroni, care în momentul dat sunt
incluşi în reacţiile fiziologice;
2)
metilxantinele
vor acţiona asupra acelor neuroni, care sunt capabili se producă AMPc, GMPc (aşa capacitate posedă neuronii ce
reacţionează la dopamină, adrenalină, acetilcolină, neuropeptide şi, posibil,
puţin cei la noradrenalină şi serotonină).
3)
metilxantinele
în legătură cu aceasta provoacă un tablou „pestriţ”, în care predomină
stabilizarea transmisiei în sinapsele:
-
dopaminergice
(efec psihostimulant);
-
b-adrenergice a hipotalamusului şi bulb
(majorează tonusului centrului vasomotor);
-
colinergice
(activarea scoarţei şi centrului respirator);
-
noradrenergice
(creşterea performanţei fizice, anorexia), de obicei secundare;
În afară de aceasta în cafea
(solubilă) se disting unele substanţe neidentificate, ce sunt antagonuişti ai
endortinelor şi encefalinelor. În ceai ele lipsesc.
Spectrul de acţiune
1. Efect
psihostimulant moderat – până la 8 ore.
-
dozele
obişnuite (100-200 mg) produc senzaţia de prospeţime, înlătură oboseala, cresc
performanţa psihică şi fizică;
-
dozele
(250-300 mg) produc excitaţie, nervozitate, tremor, hipodinamie. Aceste doze la
cofemani produc stare de comfort, micşorează excitabilitatea.
2. Creşterea
performanţei psihice şi mai puţin fizice.
3.
Îndepărtarea necesităţii în somn şi a oboselei.
4.
Stimularea respiraţiei - minimală la doze obişnuite şi care se manifestă la
inhibarea respiraţiei (morfină, barbiturice) cu amplificarea volumului
respiraţiei, reactivităţii centrului la CO2.
5. Efecte
cardio-vasculare – realizate prin mecanisme complexe:
a) tonizarea centrului vasomotor
cu creşte fluxul de impulsuri vasoconstrictoare spre periferie prin nervii
simpatici şi bradicardie;
b)
potenţarea efectelor cardiostimulatoare a inervaţiei simpatice şi
catecolaminelor ce îşi exercită acţiunea prin b-receptorii cordului şi AMPc.
c) acţiune
miotropă directă (mai pronunţată la teofilină) asupra vaselor (datorită stabilizării AMPc, hiperpolarizării
membranelor).
d) ca rezultat se pot distinge: efect inotrop
pozitiv, creşterea consumul de O2, vasodilataţie periferică,
vasoconstricţie cerentrală, presiunea arterială se modifică minimal (în
dependenţă de situaţie şi efectul predominant).
6.
Stimularea secreţiei gastrice (aciditatea).
7. Efect
diuretic slab – datorită intensificării fluxului renal şi micşorării
reabsorbţiei ionilor.
8. Efect
bronhodilatator – prin blocade receptorilor adenozinici.
9.
Stimulaţia contracţiei muşchilor scheletici la doze mari.
10. Efect
spasmolitic
11.
Vasoconstricţie cerebrală
(zone sino-carotidiană)
12.
Efecte metabolice
13. Efect
anorexigen secundar.
Indicaţiile metilxantinelor şi regimul de
dozare
1)
ca psihostimulant – pentru sporirea performanţei de muncă –
0.05-0.15 sub formă pură sau cafea, ciocolată.
2)
Terapia de urgentă – 10%-1-2 ml s/c fiecare 2-3 ore
a)
Hipotensiune arterială de diferită geneză (traume, indoxicaţii,
infecţii, etc)
b)
ca remediu ce tonizează venele la
deponarea sângelui şi reducerii aprtului venos către cord (însă nu
la supradozarea a-adrenoblocantelor,
ganglioblocantelor, deficitul volumului sângelui circulant).
3)
În spasme vasculare regionare (coronarienelor, dar nu a membralor)
datorită acţiunii miotrope directe.
4)
Migrenă şi cefalee de origine vasculară (cu a-adrenoblocantele de tipul
ergotaminei)
5)
Pentru potenţarea analgezicelor antipiretice preparate combinate
de tipul citramon etc).
6)
Astm bronşic.
7)
Diagnosticarea secreţiei gastrice şi stărilor hipoacide.
8)
Intoxicaţii acute cu băuturi alcoolice.
Efectele:
1.stimulant
psihomotor moderat;
2.stimularea
centurului respirator şi vasomotor;
3.cardiostimulator
direct;
4.vasodilatator
periferic;
5.diuretic
secundar;
6.stimulator
al secreţiei gastrice.
Indicaţiile:
1)
sporirea performanţei de muncă (îndeosebi celei psihice);
2)
hipotensiuni arteriale de diferită geneză;
3)
migrenă şi cefalee de origine vasculară;
4)
diagnosticarea secreţiei gastrice;
5)
potenţarea efectului analgezicelor.
Contraindicaţiile
metilxantinelor:
1)
maladii cardiovasculare (cardiopatia ischemică, aritmii,
hipertensiune arterială);
2)
aterioscleroza;
3)
gastric şi duodenal;
4)
insomnie;
5)
copii;
6)
glaucom.
Reacţiile
adverse ale metilxantinelor La doze excesive (300-600 mg) se pot constata:
-
nelinişte, anxietate, confuzie, insomnie, palpitaţii, tahicardie,
aritmii, vertij, cefalee, tremor fin al extremităţilor, tulburări de vedere şi
auz, discomfort epigastric şi pirozis.
Farmacocinetica
metilxantinelor:
1)
se absoarbe bine din intestin
2)
se distribuie larg în organism
3)
concentraţii mari în creier
4)
în întregime este metabolizată în ficat
5)
metaboliţii se elimină prin urină
6)
T0.5 = 4 ore (mai mare la hepatici)
3.Nootropele
|
nootrope
|
I.Derivaţii
tirolidonei
-
piracetam
-
aniracetam
-
oxiracetam
-
dipracetam
|
II. Derivaţii piridoxinei
- piritinol
|
III.
Derivaţii GABA
-
acidul
gama-aminobutric
-
acidul
nicotinol-gama-aminobutric
-
calciul
homopantotenat
-
oxibat
de sodiu
-
fenuilbut
|
|
IV. Derivaţii dimetilaminoetanolului
-
dimetilaminoetanol
-
meclofenoxat
-
euclidan
|
|
V. Antioxidanţii
-
dibunol
-
gutimină
-
mexidol
-
ionol
|
|
VII. Diverse grupe
-
orotat de potasiu
-
etimizol
|
|
VI. Substanţe cerebrovasculare
-
vinprocetină
-
cinarizină
-
pentoxifilină
-
nicergolină
|
I.
Mecanismul
de acţiune.
1)
intensifică
procesele energetice şi plasmatice în creier prin;
a)
stimularea
utilizării glucozei;
b)
creşterea
sintezei de ATP, ARN, proteine fosfolipide;
c)
intensificarea
proceselor respiratorii în mitocondrii;
2) Influenţa pozitivă asupra membranelor celulare şi nucleare,
aparatului lizozomal, mitocondrilor, ribozomilor;
3) Creşterea tonusului şi activităţii
funcţionale a structurilor şi centrilor nervoşi (scoarţei, sistemului limbic,
trunchiului);
4) Blocarea acţiunii componentelor proagregante
ale trombocitelor;
5) Vasodilataţie cerebrală.
II.
Efectele.
I.
Acţionează şi restabileşte funcţiile asociative şi integrative superioare, manifestate prin:
- concentrarea atenţiei;
- ameliorarea procesului de învăţare şi
memorizare
- micşorarea
numărului de greşeli şi timpului la rezolvarea problemelor
-
accelerarea şi facilitarea transferului informaţiei în memoria de lungă durată.
II.
Majorarea tonusului şi activităţii funcţionale:
-
restabilirea
interesului faţă de mediul ambiant, optimismului, încrederii în sine;
-
majorarea
tonusului general la bătrâni, la bolnavii cu neuroze şi la persoanele cu
supraoboseală, dezadaptare;
III.
Creşterea rezistenţei SNC şi organismului la diferite agresiuni (hipoxie,
hiper-sau hipotermie etc).
IV.
Accelerarea proceselor reabilitării funcţionale şi reparative după traume,
neuroinfecţii, intoxicaţii, ischemii cerebrale.
V. Acţiune
antistres şi profilaxia dereglărilor posibile
VI.
Ameliorarea circulaţiei cerebrale
VII. Efect antiagregant.
III. Indicaţiile nootropelor
1.
Diferite stări ale insuficienţei cerebrovasculare cronice de origine
organică şi funcţională.
2.
Encefalopatii şi stări cerebroastenice de diferită geneză (traumatică,
vasculară, toxică etc).
3.
În gediatrie în tratamentul deficitului de memorie şi atenţie,
comportament, perioada de reabilitare.
4.
În pediatrie-tulburări de comportament şi adaptare la mediu; retenţia
dezvoltării psihomotorii; tratamentul maladiilor nerurologice şi psihice;
afecţiunilor creierului la nou-născuţi după traume, hipoxie; enureză nocturnă.
5.
Tulburări cauzate de alcoolism.
6.
Migrenă, cefalee rebelă, ameţeli, nevralgia trigementului, sindromului
radicular dureros.
7.
În unele stări acute: dereglări tranzistorii a circulaţiei cerebrale, ictus
ischemic, traume, meningite.
8.
Coma traumatică şi toxică, delirium tremens
9.
În scop profilactic în stările de strres.
IV. Contraindicaţiile şi precauţiilepentru utilizare
IV. Contraindicaţiile şi precauţiilepentru utilizare
1.
Graviditate, lactaţie
7.Dermatoze
severe
2.
Sensibilitate la preparat
3.
Afecţiuni renale şi/sau hepatice grave 8.Psihoze
endogene cu nelinişte şi agitaţii.
4.
Dereglări ale hemopoezei
5.
Maladii sistemice ale ţesutului conjunctiv
6.
Miastenie gravă
V. Reacţii adverse ale
nootropelor
1.
Nervozitate, excitaţie, iritabilitate, nelinişte.
2.
Tulburări de sonm (insomniii sau somnolenţă). , tremor
3.
Dereglări gastrointestinale (greaţă, vomă, constipaţie sau diaree) şi
ficatului (majorarea tranzistorie a transaminazelor).
4.
Reacţii alergice cutanate şi pe mucoase.
5.
Dereglări ale hemopoezei (leucopenie, eozinofilie, trombocitopenie).
VI. Farmacocinetica nootropelor
1.
Se absorb rapid şi bine din tubul digestiv.
2.
Biodisponibilitatea înaltă (peste
70-90%)
3.
Penetrează bine bariera hematoencefalică (cu excepţia acidului gama-aminobutric)
4.
Afinitate mare faţă de creier (substanţa cenuşie)
5.
Puţin sau practic nu se cuplează cu proteinele.
6.
Concentraţia maximă la o oră aproximativ.
7.
Piracetamul nu se metabolizează şi circa 90% se elimină neschimbat prin
urină. Piritinolul, acidul gama-aminobutric se metabolizează intens cu formarea
de metaboliţi activi, sau ce se includ
în procesele metabolice.
8.
T0,5 este mai mare în creier decât în sânge.
Comentarii
Trimiteți un comentariu